Poveştile de suflet nu sunt puţine, sunt multe chiar şi toate mi se par la fel de frumoase.

Wyndie este doar una dintre mămicile luptătoare pe care le-am contactat auzind de călătoria minunată a recuperării celor trei copii ai săi din autism. Este o persoană incredibilă, o luptătoare, o mămică cu un suflet mare şi o sursă continuă de inspiraţie şi pozitivitate.

Am rugat-o să îmi scrie povestea lor pe scurt, pe care să v-o împărtăşesc vouă, tuturor celor din lumea autismului, care vă confruntaţi cu aceleaşi probleme şi tuturor celor care cunoaşteţi pe cineva cu autism şi vă simţiţi poate îndoielnici în privinţa lucrurilor pe care le-aţi putea face să ajutaţi cu ceva, cât de puţin. Mai jos aveţi traducerea a tot ceea ce mi-a scris ea pentru voi, cuvânt cu cuvânt.

“Autism. Un cuvânt atât de temut. Când îl auzi rostit asupra copilului tău se simte că o condamnare la moarte. Sau chiar mai rău, dacă aveţi un medic care va spune că nu poţi ajuta cu nimic. Din fericire am aflat că era ceva ce puteam face şi îmi face plăcere să împărtăşesc cu voi aceste lucruri.

Sunt mama a trei copii minunaţi care toţi trei au avut autism. Acum sunt complet recuperaţi din autism.

Călătoria prin autism a fost lungă şi grea dar a meritat atât de mult! Aşa că acum vă povestesc şi vouă cum a fost.

Copiii mei au acum 16, 14 şi respectiv 10 ani. Dar călătoria lor în autism a început când erau foarte mici.

Cel mai mare copil al meu, Tony, a fost un copil absolut minunat. A excelat în tot ceea ce a încercat să facă. Cu toate astea, a fost mereu bolnav. Infecţii după infecţii ale urechii ne-au tot ţinut prin cabinetul medical. De asemenea, el a suferit de constipaţie severă; de multe ori avea scaun doar o dată pe săptămână sau mai rar. După fiecare antibiotic pe care îl lua se îmbolnăvea şi mai rău. La vârstă de 7 luni se confrunta cu şoc anafilactic de la simpla atingere a alimentelor la care era alergic sau de la ingerarea alimentelor la care îl expuneam eu prin laptele matern. A trebuit să renunţ la slujbă şi să creez un mediu sigur pentru ca el să supravieţuiască.

La scurt timp după aceea, mi-am dat seama că era alergic la lactate. Am scos lactatele din ambele noastre diete şi el nu a avut nici o altă infecţie a urechii. Uimitor că un singur aliment l-a făcut atât de bolnav! Cu toate acestea sistemul său imunitar era deja un dezastru în acest punct, astfel că a dezvoltat mai multe alergii severe dincolo de lactate. Am învăţat cum să-l hrănim, dar nu am înţeles conceptul de nutriţie. Noi doar îl hrăneam cu alimente care nu îl omorau. A devenit rapid un băieţel care mânca doar crochete, semipreparate de pui, tarte pop din comerţ şi biscuiţi Oreos. Era fericit, cu toate că nu era foarte sănătos. Încă nu recunoşteam simptomele unui sistem imunitar bolnav, aşa că am continuat să facem ceea ce ştiam să facem. Am observat că începeau să apară tot felul de ciudăţenii, dar de fiecare dată când le menţionam medicilor, ne spuneau că totul era în regulă.

Prima mea fetiţă a fost destul de fragilă încă de la naştere. S-a născut la dimensiuni normale, dar nu a crescut bine. A fost întârziată din toate punctele de vedere. Grace nu socializa cu alţii, dar se juca cu Tony. El avea grijă de ea aşa cum un frate mai mare grijuliu trebuie să o facă. Am aflat chiar la începutul vieţii ei că era alergică la lactate, dar asta a fost uşor de evitat deoarece eu şi fratele său le evitam oricum. Ea l-a urmat pe Tony în mica sa lume protejată şi ferită de primejdii.

Cu toate acestea, după vaccinările de la 1 an, ea a încetat să vorbească. Micul progres pe care îl făcuse s-a oprit. Ochii ei au devenit goi. Corpul ei era încă acolo, dar ea a dispărut pur şi simplu. Avea accese de alergat şi ţipat prin casă pentru ca mai apoi să rămână nemişcată pe podea, fără energie să mai mişte. Toţi medicii ne-au spus că „era întârziată în dezvoltare” şi să o hrănim mai mult. Am reuşit să-i oferim terapie şi la vârstă de 2 ani a reuşit să meargă. Dar totuşi, nu scotea nici un cuvânt. Ni s-a spus că motivul era faptul că fratele său mai mare vorbea atât de mult, încât ea nu reuşea să scoată nici un cuvânt. Am fost foarte naivi să credem că ea îşi aştepta politicos rândul să vorbească, dar ne-a fost frică să gândim altceva, aşa că am mers mai departe cu o teamă secretă tot mai mare în sufletele noastre.

Pe când Tony a împlinit 4 ani iar Grace 2, nu mai puteam nici măcar să ne prefacem că lucrurile erau ok.
Tony avea mutism selectiv, anxietate extremă, se autorănea, fugea de lângă noi şi nu avea abilităţi sociale. Sora lui era mai rău. Nu avea frică de nimic, astfel că se punea în pericol oriunde mergeam. În ciuda faptului că avea alergii la atingerea multor lucruri, ea atingea în mod constant totul în afara casei noastre, cauzând multe experienţe anafilactice. Saliva şi punea totul în gură. Nu exista contact vizual deloc din partea ei. Se juca într-o cameră cu alţi copii, fără să se joace cu ei. Nu avea limbaj. Tony era singurul prieten de joacă la care răspundea. Era foarte pretenţioasă cu mâncarea şi îşi petrecea zilele aruncându-se de pereţi şi de mobilier sau aplecându-se peste canapea şi peste scaune. Era plină de eczemă şi nu dormea niciodată noaptea. Adormea în locuri nebuneşti în timpul zilei. I-am spus mamei mele că ai mei copii se comportau că nişte lunatici, dar ea a dat vina pe lipsa mea de experienţă.La scurt timp după aceea, am petrecut puţin timp acasă la părinţii mei. Atunci a văzut mama mea cu ce mă confruntam şi a căzut de acord cu mine că ceva nu era în regulă.

Am început să fac şcoala acasă cu copiii mei deoarece nu puteau supravieţui într-un cadru şcolar normal. Era prea mult ca toţi acei copii să evite toate acele elemente care provocau nivelul de alergii al copiilor mei. Eram fericiţi că aveam câţiva prieteni care au înghiţit comportamentul ciudat al copiilor mei ca fiind efect secundar al alergiilor lor, iar eu reuşeam să îmi menţin un minim de viaţă socială. Cu toate acestea, nu puteam merge la cumpărături pentru că ai mei copii erau scăpaţi de sub control în public. Soţul meu trebuia să facă toate cumpărăturile, iar dacă nu era acasă (slujba ii cerea să călătorească) trebuia să îmi rog prietenii să aibă grijă de copiii mei până când îmi făceam cumpărăturile. Cercul meu social a început să se micşoreze din ce în ce mai tare în timp de copiii mei au devenit tot mai greu de gestionat.

Pe când am dat naştere celui de-al treilea copil aproape că îmi ieşisem din minţi. Iubesc copii, mai ales dacă sunt ai mei, dar era greu să trăiesc cu ei. Alergiile, ţipetele, haosul şi anxietatea erau îngrozitoare. Când bebele avea 6 săptămâni iar copilul meu cel mai mare avea 6 ani, am început să primim diagnosticul. „Are autism, îmi pare rău. Începeţi să căutaţi un loc în care să îl duceţi când va creşte prea mare şi nu veţi mai fi capabilă să aveţi grijă de el”. Acestea au fost cuvintele medicului.

Lumea s-a sfărâmat în bucăţi, chiar acolo. Nu a contat că deja ştiam că avea autism. Fiecare mamă ştie asta înainte să o audă.
Auzind eticheta pusă pe copilul meu mi-a cutremurat inima.

Dar era un nutriţionist în cameră. Iar când medicul a plecat, ea a zis: „Acest lucru nu trebuie să rămână permanent”.

CEE?????

Acesta a fost începutul speranţei.

Am programat imediat o întâlnire cu nutriţionistul. Acolo am învăţat că mâncarea conta. Am fost şocată! Am crescut cu hot-dog şi macaroane cu brânză. Cine s-ar fi gândit că legumele erau o chestie importantă? Dar ea m-a învăţat cu dragoste şi cu blândeţe despre nutriţie; despre ceea ce se întâmplă când nu sunt suficienţi nutrienţi care să ajungă la creier. Am citit cărţi cum ar fi „Copii cu creiere flămânde” şi am aflat că acei biscuiţi Oreos şi tartele pop şi crochetele de pui din comerţ îmi ucideau copiii.

Viaţa era deja atât de grea încât nu îmi puteam imagina cum să schimb dieta lor de la uşor de pregătit la legume sănătoase. Dar deja nutriţionista mea văzuse că eram o luptătoare. Îmi schimbasem propria dietă pentru a-mi ajută bebele pe care îl alăptam, care era şi ea plină de eczemă şi fără contact vizual. Aşa că atunci când i-am spus că NU pot să îmi determin copiii mai mari sub nici o formă să mănânce legume, ea a continuat să mă educe şi a aşteptat. Desigur, în curând am rămas fără bani în urmă multiplelor programări la medic şi a celor câteva supliemente pe care le-am dat copiilor mei pentru suport nutrițional. Mi-a spus că o pot plăti în murături. Atunci m-am împotrivit chiar şi să o ascult în legătură cu murăturile pentru că sună a nebunie tot ce îmi spunea. Dar a trebuit să merg mai departe deoarece îmi oferea ajutor şi era plină de speranţă, aşa că m-am agitat şi am mormăit, dar în final i-am făcut o tură de murături. Când i le-am dus, a luat un singur borcan şi mi-a spus să le iau pe celelalte acasă şi să le ofer copiilor mei. Femeie vicleană. Acum o iubesc pentru asta! Aşa că mi-am luat murăturile acasă şi am încercat să-mi fac copiii să le iubească.

Aceasta nu a funcţionat deloc. Hahaha!

Dar nu numai că m-a păcălit nutriţionista mea în a face murături, ea mi-a oferit deja educaţia privind motivul pentru care aveam nevoie de ele. Aşa că am ştiut ce valoare trebuia să fi avut acele legume urât mirositoare. Aşa că mi-am pus pălăria de luptător pe cap şi le-am spus copiilor mei că puteau avea biscuiţii Oreos şi crochetele semipreparate de pui dacă mâncau o bucăţică mică de tot din murături. Ai fi crezut că le-am cerut să îşi rupă mâinile şi să se bată cu ele, aşa de dramatici au fost. S-au înecat, au refuzat, au plâns, s-au isterizat, au aruncat mâncarea, eu am plâns, a fost un dezastru. Acest lucru a continuat timp de 3 zile. Apoi, într-o zi miraculoasă, Tony s-a oprit suficient de mult cât să guste o bucăţică. S-a prefăcut că se îneacă şi a dramatizat , dar apoi a descoperit că a supravieţuit calvarului. Sora lui mai mică a văzut şi a copiat. Crochete de pui semipreparate şi biscuiţi Oreo peste tot! URA!!! Piatră de hotar atinsă. Din acel moment am cerut câte o muşcătură şi apoi mâncarea lor de proastă calitate. Când am progresat, au trebuit să mănânce mai multe legume şi mai puţine crochete. Am încetat să mai cumpăr Oreos şi am aruncat tartele. În curând au început să mănânce porţii de legume şi nici măcar nu au observat că nu am mai cumpărat crochete şi că mâncau carne adevărată în locul lor.

Lăsaţi-mă să vă spun, tranziţia a fost brutală. Mă închideam în baie după fiecare masă şi plângeam de îmi ieşeau ochii din cap. Nu ştiam cum puteam să mai fac faţă bucătăriei încă o dată. Dar am făcut faţă, dată după dată. Ştiam că dacă aş fi aşteptat după copiii mei să devină cooperanţi, ei nu s-ar fi făcut bine niciodată. Şi scopul meu era eliberare totală din autism. Am păstrat acel scop în faţa mea în tot acest timp.

Aşa că în curând am avut mâncare adevărată pe farfurii, la fiecare masă. Nu am mai cumpărat produse alimentare semipreparate, ambalate. Am început să văd sclipiri de „acolo” în micuţa mea Grace. Ea a început să doarmă noaptea puţin mai mult. Fiul meu s-a calmat şi a încetat să se comporte ca şi cum ar fi avut furnici în pantaloni . A început să ţipe mai puţin să îşi caute stimulări senzoriale mai rar. Bebeluşul meu a început să privească oamenii în ochi şi să zâmbească.

Fiecare pas câştigat a făcut să fie mai uşor de îndeplinit lucrurile grele. Şi am avut atât de multe altele de făcut. Cu toate că am văzut atâtea progrese în comportament, tot aveam trei copii cu eczemă severă, unul fără limbaj, o mulţime de ciudăţenii în toţi trei şi cea mai mică avea încheieturile de la mână întoarse. Nici măcar nu putea să se târască pe palme, se târă pe încheieturi pentru că nu şi le putea îndrepta. Ea a fost, deasemenea un “Picasso al excrementelor”. Scârbos. Slavă Domnului că erau în sfârşit suficient de calmi încât să îmi dea un minut de pace să mă pot gândi la următorii paşi.

În tot acest timp am devenit un cercetător. Când am văzut transformarea în copiii mei doar din schimbarea dietei şi din adăugarea unor suplimente nutritive, nu m-am mai putut opri din a căuta mai multe răspunsuri. Sunt recunoscătoare că am alăptat un copil care m-a forţat şi pe mine să îmi schimb propria dietă. Ceaţa mea de pe creier pe care o avusem o viaţă întreagă (şi de care nici măcar nu fusesem conştientă!) a dispărut şi am putut gândi clar. Consumam cărţile precum consumam apă. Soţul meu venea acasă noaptea şi îmi lua cărţile de pe faţă care căzuseră când adormisem citind. Am vorbit cu mame care se aflau în aceeaşi călătorie. Am luat legătura şi am vorbit cu medici deschişi la minte. Şi am ascultat de super importanta intuiţie maternă.
Ştiam că era valoroasă. Atât de mulţi părinţi demit valoarea importantă a propriei lor intuiţii. Dar cum învăţam şi creşteam, realizam că era cel mai mare atuu al meu în vindecarea copiilor mei. Am învăţat că atunci când auzeam ceva a treia oară, trebuia să-i acord atenţie. În timp ce cauţi să îţi vindeci copiii auzi totul şi orice. Nu există sfârşit la intervenţiile despre care ţi se spune. Poţi să îţi pierzi minţile urmând toate căile. Aşa că am învăţat să ascult totul cu un filtru.

A treia oară când auzeam de o anumită intervenţie verificam atentă să văd dacă era potrivită pentru noi. Progresul copiiilor mei era lent, dar era progres, aşa că nu mai simţeam nevoia să mă grăbesc; puteam să îmi iau timpul meu şi să ascult în timp ce-i hrăneam în continuare cu alimente vindecătoare şi suplimente nutritive. Copiii mei toţi mergeau regulat la un chiropractician, mâncau bine şi eu mă pregăteam pentru chelare. Au făcut teste care demonstrau că aveau o toxicitate ridicată într-o varietate de metale grele, aşa că acesta era un pas necesar. Ştiam că era ceva ce trebuia făcut cu grijă aşa că am ales un medic excelent care m-a ascultat şi am discutat o metodă pe care amândoi o considerăm că merită şi că era sigură.

Când am chelat, fiul meu a devenit tipic. Autismul pur şi simplu s-a topit. Încă îmi amintesc ziua în care am ştiut că va fi bine. Eram la biserică şi era acolo un grup de băieţi care s-au aruncat grămadă unul peste celălalt. Fiul meu s-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă putea şi el să se arunce grămadă peste ei. Şi apoi s-a aruncat pur şi simplu!!! Nu puteam crede! Era atât de ciudat, stătea cu corpul său nemişcat, dar nu-i era teamă să se arunce într-o grămadă de băieţi transpiraţi şi puturoşi, fără nici o idee asupra a ce avea să se întâmple în continuare. Faţa lui frumoasă era luminată de fericire în timp ce a mea era acoperită de lacrimi. Am ştiut în acel moment că am spus adio autismului.

Fetele mele şi-au îmbunătăţit comportamentul şi abilităţile cognitive, dar Grace tot nu avea limbaj. Cu toate acestea, mâinile lui Kate s-au îndreptat în timp ce am chelat. A fost uimitor să privim asta într-o singură rundă de chelare. Mâinile ei pur şi simplu s-au îndreptat şi nu s-au mai îndoit spre interior niciodată. Ea devenit ca un fluture din punct de vedere social şi a început să îşi atingă toate etapele în dezvoltare. Viaţa a devenit mult mai uşoară după ce am scos acele metale din copiii mei.

În tot acest timp am făcut multe teste pentru a ne asigura că sunt ok. Ei au continuat să meargă la chiropractician şi copiii mai mari au făcut terapie ocupaţională să îşi achiziţioneze abilităţile pe care nu le dobândiseră cum trebuie. După 9 luni terminaseră cu terapia. Au fost cei mai rapid progres pe care îl văzuseră terapeuţii şi toţi l-au atribuit dietei lor şi stilului lor de viaţă excelente!

Am observat că Tony încă avea anxietate, aşa că am găsit un terapeut care înţelegea importantă nutriţiei. Eu şi cu ea ne-am potrivit imediat şi ea a început terapia cu copiii mei mai mari. Am încercat şi cu Kate, dar ea era atât de mică şi nu stătea locului şi oricum nu prea avea nevoie de terapie. După terapie, anxietatea lui Tony a devenit controlabilă. El a încetat să încerce să mă oblige să merg cu maşina în aceeaşi direcţie mereu, a început să vorbească adecvat cu oamenii în public şi viaţa a devenit mai uşoară pentru el. Eu şi cu terapeuta obişnuiam să radem pentru că în timp ce Grace avea terapie, el mergea înainte la recepţie şi stătea acolo povestind cu recepţionerele şi fermecându-le pe toate pe rând. În mod cert trecuse de starea de anxietate pe care o avea în faţa oamenilor!

Am învăţat-o pe Grace limbajul semnelor timpuriu pentru ca ea să poată comunica cu noi şi pe măsură ce am continuat, ea a început să scoată sunete fără sens, apoi a apărut ecolalia şi în final, cuvintele. A fost incredibil să putem vorbi cu ea şi să purtăm conversaţii reale împreună. Atunci am ştiut că şi ea va fi ok.

Mulţi oameni simt că autismul este o boală mentală. Eu cu siguranţă nu sunt de acord cu asta. Eu cred că este o boală fizică cu simptome care apar să aibă o baza mentală. Dar luaţi în considerare că dacă aţi avea dureri intestinale atât de severe încât ar trebui să va aplecaţi peste scaun mereu, aţi arăta ciudat dar pur şi simplu aţi încerca în acele momente să vă simţiţi mai bine. Poate că cei care îşi izbesc capul de tot felul de lucruri se confruntă cu dureri mari de cap şi încerca să îşi oprească durerea. Toate simptomele ne spun ceva, trebuie doar să ascultăm ceea ce ne spun ele.

Odată ce am ajuns la recuperare, l-am întrebat pe Tony de ce obişnuia să se arunce mereu în pereţi. El a spus: “Nu mă simţeam pe mine în spaţiu. Acela era singurul mod în care puteam să realizez unde mă aflam.”

Mii şi mii de copii ajung la recuperare. Este un proces greu şi istovitor.Şi nu toată lumea se recuperează complet. Dar sănătatea intestinului se poate îmbunătăţi şi de multe ori, acest lucru este suficient pentru a îmbunătăţi funcţiile mentale. Unii oameni se tem că în încercarea de a recupera un copil din autism ii vor schimbă personalitatea. Asta este o prostie. Recuperarea permite copilului să strălucească în adevărata sa natură. Copiii mei sunt în continuare geniali! Dar acum sunt geniali fără a suferi de dureri intestinale şi de anxietate şi de multitudinea de alte probleme pe care le aveau înainte. Acum sunt liberi să fie ei înşişi.

Mai sunt din poveştile copiiilor mei. Dacă doriţi să citiţi mai multe detalii le puteţi găsi la www.autismrecovered.blogspot.com”

Vă invit pe blogul lui Wyndie dacă doriţi să urmăriţi în continuare povestea familiei sale incredibile:

Totodată, Wyndie a fost de acord să vă ofer adresa sa de e-mail, în cazul în care doriţi să o contactaţi în privat: wyndie.hubhealth@gmail.com.

Imprimă acest articol