Povestea noastră și a lui Alexandru a început într-o dimineață frumoasă de vară tropicală, pe o mică insulă în Caraibe.

S-a născut natural, la termen, un băiețel frumos și extrem de iubit și de așteptat! Inima mea nu a cunoscut niciodată atâta împlinire și recunoștință! Ce putea fi mai de preț pe lumea aceasta decât familia noastră completă, o comunitate minunată și o locuință de vis, pe una dintre cele mai îndrăgite plaje din lume?

Părea un vis de care nu toată lumea are parte…zilele treceau în armonie și iubire până când au început să apară primele semne că ceva parcă nu era în regulă. Starea lui de neliniște, schimbări ușoare în diverse momente, mai ales când trebuia să fie hrănit. Și apoi, ziua aceea, după o vizită la cabinetul medical…ziua aceea pe care nu o vom uita niciodată…a fost ziua în care s-a schimbat totul, brusc. Ziua în care nu s-a mai oprit din plâns. Un plâns necontenit, ore întregi de suferință inexplicabilă, de chinuri, de dureri care nu știam de unde vin pentru că se chircea și se arcuia în același timp. Diagnostic: inexplicabil…plâns inexplicabil, dureri inexplicabile…

Și zilele care au urmat nu au adus nimic bun cu ele: a ajuns să nu mai poată ține nimic în mânuță, să nu mai poată mesteca, să reușească cu greu să își țină capul sus. Și în final să ajungă să își piardă toate achizițiile pe care le dobândise-primele cuvinte, sunetele, contactul vizual…privirea sa ajunsese goală și tristă…ca sufletul meu…ca sufletele noastre, a celor care îl iubeam nespus.

Nu există cuvinte care să descrie întunericul din noi și nici răceala care și-a făcut loc în casa noastră, deși afară erau 40 de grade. Nu există cuvinte care să explice lipsa culorilor din jur, deși eram înconjurați de un paradis tropical…nu există cuvinte care să te ajute să simți sau să înțelegi toate acestea, deși, mult timp mai târziu ni s-a dat un cuvânt,  o definiție a tot ceea ce se petrecuse. Nici un părinte nu își dorește să audă un asemenea cuvânt nicioadata: autism! A fost cel mai străin cuvânt pe care l-am auzit vreodată dar cel mai plin de sens și de o sentință pe care nu vroiam să o accept! NU puteam să o accept!

Nu a putut nimeni să mă convingă că există ceva inexplicabil ce se poate târâ brusc, cu viclenie, în viața noastră, să fure toate momentele de iubire și toate realizările copilului plin de viață și de voioșie, fără ca eu să știu, să simt sau să pot să accept un astfel de lucru.

Și răspunsurile nenumaratilor specialișți? Un ridicat ușor din umeri, o tristețe venită din neputința de a-mi da un răspuns.

Unde să merg, cu cine să vorbesc? Cine știa să mă ajute să îmi salvez copilul? Și dacă mi s-a spus în repetate rânduri că nu se poate face nimic, de ce mă încăpățânam să lupt? Să caut? Să înțeleg?

Pentru că nimic nu avea sens!!! Copilul meu dispărea încet într-o lume pe care nu o cunoșteam și pe care nu o puteam înțelege.

Nu era timp de pierdut. Am ajuns la terapie, am ajuns la toți primii pași care ți se oferă cu speranță. Încercam cu toții dar Alexandru nu spunea un cuvânt, nu scotea un sunet, nu înțelegea ce i comunica, nu căuta să comunice….nici măcar nu mai căuta compania nimănui decât a mea. Se înfigea cu degetele și cu tot corpul în mine într-o stare constanța de teamă și de anxietate…o frică îngrozitoare pusese stăpânire pe el. Frică de ce? Cum să înțeleg? Ce să fac? Simțeam că mă prăbușesc…asta nu era lumea mea, nu era realitatea pe care o visasem! Nu mai semăna deloc cu micul nostru paradis tropical cu miros de flori  și sare de mare.

Instinctul mi-a spus să ne mișcăm, să ne mutăm în Malta. Odată ajunși aici l-am dus la doctor Lidia. Vorbisem cu Lidia la telefon de nenumărate ori și vroia să îl vadă…avea o bănuiala sumbră. Bănuială care mi-a fost confirmată: Alex suferea de o inflamație puternică. Prima sa întrebare: ce mănâncă? Mă uitam la ea nedumerită, cu ochii mari. Cum adică, ce mănâncă? Ce relevanță are asta? Eu îți spun că nu mănâncă, nu mestecă, nu mai vorbește, nu mă privește în ochi? De ce nu mă întrebi altceva?

Într-o secundă am realizat dimensiunea ignoranței mele și am decis instant să-i urmez sfatul. Am scos glutenul, cazeina și zahărul. Am schimbat totul în bucătărie în mai puțin de două ore. Aveam cumpărăturile făcute, cutia de donații pregătită. Nimeni din casă nu avea să facă excepții pentru că știam cât de greu i-ar fi fost lui Alexandru.

Și nu m-am înșelat-dispăruse sticla de lapte și puținele firimituri de pâine pe care le dizolva în gură. Înlocuisem meniul cu mâncare bogată în legume și friptură înăbușită, date prin blender și servite cu lingurița. Au fost proteste îndelungate, țipete și lucruri trântite peste tot dar eram atât de determinată și de fermă încât nici nu m-am clintit. Și parcă a doua zi a devenit mai ușor…în a treia zi am observat o sclipire în ochii lui: îmi căuta privirea! În zilele care au urmat a venit chiar să-i arăt ceva într-o carte și să ne jucăm cu un puzzle!

Iar în a șaptea zi a vorbit!!! A rostit primele lui cuvinte, după doi ani de tăcere! Și vocea sa era atât de frumoasă și de cristalină, ca apa pură! Și acel moment a rămas cu mine, la fel de viu ca în acea zi…un moment atât de memorabil încât nu poate fi șters din ființa mea!

Avea un set de pahare colorate, acele pahare pe care le iau cu mine peste tot, chiar și acum, ca o reasigurare că nu există cale decât înainte, înapoi nu ne întoarcem niciodată! Și a început să îmi spună toate culorile, pe rând. Și atunci mi-am dat seama că nu doar că ceva tocmai se întâmplase, ceva atât de puternic și de minunat încât îi redase glasul dar și că el fusese prezent în tot acest timp! Copilul meu era acolo, prezent în acel corp, asculta și înțelegea ce se întâmpla în jur, absorbea informația dar undeva, un anumit obstacol nu-i permitea să o redea mai departe.

Și atunci, acel moment a schimbat încă o dată, viața noastră. Pe o altă insulă, 2 ani mai târziu, copilul meu își redobândea limbajul, vocea, viața! Și tot ceea ce a urmat mai departe a fost o consecință directă a acestui moment.

Nici nu mai pot reda tot ce îmi trecea atunci prin minte, cu o viteză amețitoare: ce se întâmplase mai exact? Ce legătură avea toată condiția lui cu tot ceea ce îl hrănisem? De ce nu știam de toate aceste lucruri? De ce nu vorbea nimeni despre asta? De ce nu mi s-a menționat această banală intervenție nicăieri, de către nimeni? Cu cine să vorbesc despre asta? Evident, se putea mai mult. Evident că aș fi putut interveni mult mai repede, aș fi putut să îl ajut, să îl scutesc de atâta suferință!

Au urmat zile și nopți de studiu, am devorat cărți…am devorat studii medicale. Am renunțat la tot ceea ce am fost eu până în acel moment și tot ceea ce cunoscusem în acel moment pentru a deveni persoana care îl putea ajuta pe Alexandru să își depășească complet condiția.

Am mers înapoi la școală. Am renunțat la cariera mea și la compania pe care o conduceam. Am luat legătura cu asociații pentru autism cu rezultate mari, din străinătate. Am scris, am sunat, am căutat medici, am vorbit cu nenumărate familii, am pus extrem de multe întrebări. Și am aplicat totul în casa noastră.

Azi fericirea sălășluiește din nou în ochii lui Alexandru care mă urmăresc constant, plini de curiozitate și de iubire. Azi suntem tot noi patru, mai plini de viață și de bucurie ca niciodată, mai conștienți de faptul că putem fi recunoscători pentru lucruri aparent mărunte, cum ar fi imaginea copiilor noștri când se joacă împreună, faptul că Alex ne mai cere să-i cumpărăm o altă carte, faptul că stăm toți la masă și ne putem înfrupta dintr-o salată proaspătă la fel de bine cum putem mânca o brioșă din făină de nuci și semințe sau faptul că auzim pianul acompaniat de vocea lui Alexandru, atât de cristalină că apa pură.

Azi știu că orice ar fi de acum înainte, nu voi mai fi niciodată persoana care a plecat din micul paradis tropical. Pentru că, în urmă cu ceva timp, un omuleț special mi-a arătat o lume care nu îmi mai este străină și care știu cu certitudine că poate fi schimbată.