Când ne-am mutat în Malta am avut așteptări, ca orice părinte care pleacă undeva cu nevoile copiilor în minte. Ne-am așteptat să întâmpinăm un sistem cald și grijuliu, un sistem care nu judecă și nu arată cu degetul, un sistem care creează ocazii pentru fiecare persoană în parte, indiferent de greutăți sau de abilitățile personale. Cunoșteam aceste lucruri, cunoșteam acest sistem când am decis să revenim la el.

Pentru mine personal exista o altă așteptare…ca o speranță…că sufletul meu de mamă, golit de atâtea griji și de atâtea întrebări  fără răspuns se va putea umple într-o zi cu pace și lumină.

Într-o lume care crește în nevoi sub ochii noștri, într-o lume în care am uitat valorile umane esențiale, în care punem presiune pe noi înșine și pe copiii noștri care dorim să fie mai mult decât am fost noi vreodată, în care am ajuns să nu mai fim suficienți și să ne reproșăm că suntem incompleți, am găsit o școală în care parcă timpul s-a oprit. O școală primitoare ca o familie, în care principala preocupare este nevoia individuală, ca o oază în care simți că poți crește sub razele soarelui. O școală care nu a uitat că fiecare copil este un individ cu nevoi unice, cu un dar unic, cu un rost în această lume, că fiecare copil este complet și perfect. Nu există “nevoi speciale” ci doar nevoi, nevoi individuale care sunt observate cu grijă și cu drag, pentru ca fiecare copil să se simtă cu adevărat inclus și cu adevărat ocrotit în trăirile sale.

…Într-una din acele zile pe care nu le uiți pentru că totul începe cu stângul încă de dimineață, o dimineață ploioasă și extrem de agitată, cu multă lume, hărmălaie și trafic, copilul simte o stare ușoară de anxietate. Și pentru că încă este sensibil la anumite zgomote puternice, pentru că s-a întârziat ușor din cauza ploii și a traficului, și pentru că ajungem la școală exact în momentul în care sună cu multă forță clopoțelul chiar când ne luăm rămas bun, ceva a făcut ca în acest copil să apară brusc un sentiment de frică puternică, o frică inexplicabilă, care îl face să țipe cu putere și să își încleșteze mâinele micuțe în brațele mele. Ne dăm cu toții seama că este speriat, îl alin, îl sărut, îl îmbrățișez și ne despărțim, el cu asistenta lui grijulie de mână, eu cu toate îndoielile în suflet. Sufletul meu de mamă a știut că în acea zi ceva s-a declanșat și că sunetul clopoțelului nu va mai fi niciodată la fel pentru noi și poate că niciodată școala aceea micuță și caldă nu va mai părea că oferă siguranță.

Ajung la școală la ora promisă, să îl iau acasă. Asistenta lui apare tristă pentru prima dată, el plâns…”îmi pare rău”…îmi spune ea. “Nu am mai reușit deloc să îl liniștesc, nici cu jocurile lui preferate, nici cu muzica sa-de fiecare dată când a sunat clopoțelul a plâns.”

Ne înțelegem că a doua zi venim puțin mai târziu și scurtăm ziua pentru a-i da ocazia să se liniștească-clopoțelul avea să sune de doar 2 ori.

A doua zi pare ceva mai bine, se liniștește repede și merge sus la colegii lui pe care-i îndrăgește și care îl iubesc tare! Ajung mai repede și îmi dau seama că în cea mai mare liniște, copiii ies în pauză-el mă aștepta la intrare, cu asistenta sa de mână.

“Am uitat că la ora acesta urma să sune clopoțelul pentru clasele mai mici. Alex era deja aici, unde v-ați înțeles că te așteaptă, nu am vrut să îl stresăm cu explicații. Nu am vrut să îl speriem așa că am decis să nu mai sunăm clopoțelul…Am spus tuturor să iasă în liniște afară…”

Eu am rămas fără cuvinte, asistenta a rămas cu zâmbetul pe buze iar copilul meu relaxat, aștepta să mergem acasă. O zi frumoasă, însorită, ca și sufletul meu în acea clipă. Parcă aerul era mai curat, parcă și culorile erau mai pronunțate, parcă viața începea să capete un alt sens…totul mirosea a nou…nu știam cum anume să integrez în mine toată această stare. Nu era ceva cu care eram obișnuită, nu era ceva des întâlnit. Și nu s-a terminat aici…

Urmează câteva zile cu ploi, cu tunete și fulgere și din nou clopoțelul sună odată cu tunetul și sunetul amplificat crează panică și stres. Îl găsesc la școală plâns…asistenta lui cu lacrimi în ochi, cu brățara ei la el în mână-nu mai știuse ce să-i dea să-l liniștească…”acum vroiam să te sunăm, a tunat foarte tare și a sunat clopoțelul în același timp. Domnul director vrea să îți vorbească, te așteaptă în birou.”

Iau copilul în brațe și întru în birou-un individ era pe jos, cu o mulțime de bucățele de metal desfăcute și câteva unelte. Directorul evident afectat: “ne pare rău, azi a fost o zi proastă. Nu am reușit să îl ajutăm. Se pare că ceva s-a întâmplat și a declanșat această frică, nu se poate adapta la situație. Am chemat meșterul să vedem dacă nu putem modifica sonorul…deja le-am spus să nu mai sune mai mult de 4 secunde dar totuși, nu cred că este suficient. Am decis să schimbăm clopoțelul!”

Eu fără cuvinte, el fără aer: “Din păcate încă în Malta nu am găsit un alt fel de clopoțel, urmează să sun să vedem de unde putem aduce unul care sună lin, vreau ceva ca o melodie sau ca un clopoțel de vânt. Cred că asta l-ar ajuta mult.”

Eu simt nevoia să mă așez pe scaun, sunt copleșită și parcă îmi dau lacrimile. Lacrimi de liniște și de pace, lacrimi pe care numai sufletul unui părinte care își știe copilul trecut prin chinuri îndelungate le poate înțelege. Nu îmi aminteam ultima dată când cineva făcuse un asemenea gest, nu îmi aminteam ultima dată când undeva, într-o instituție publică cineva a luat o asemenea decizie în favoarea unui omuleț sensibil și frumos, cu inima mare dar delicată.

“Domnul director, nu știu ce să spun…nu cred că a mai făcut nimeni un asemenea gest pentru noi. Schimbați clopoțelul școlii pentru o singură persoană?”

Răspunsul lui a venit la fel de cald și de neașteptat: “Ce importanță are dacă este o persoană sau mai multe, dacă aduce atâta suferință?”

Și în acel moment sufletul meu de mamă s-a umplut. S-a umplut de recunoștință și de ușurare, de o liniște deosebită și încă nemaîntâlnită. S-a umplut de speranță și de siguranță. Cu certitudine eram în locul potrivit. Cu certitudine soarele a strălucit mai tare în acel moment și culorile erau mult mai pronunțate! Mirosea a viață, a compasiune și a iubire necondiționată. Necondiționată de cuvinte, de nevoi, de granițe sau de origini.

Școala care a refuzat să sune clopoțelul mi-a arătat că există încă posibilitatea unui început fără prejudecăți unde fiecare individ are aceeași valoare și este iubit la fel. Și am știut atunci că sufletul meu de mamă nu se va mai goli niciodată!